>>>



Carla spune:

"a trecut aproape un an şi blogul tău tot un căcat a rămas."

ce scenă.

eu şi Carla în bucătăria ei mică. în timp ce pisoiul de foc îşi linge rănile de pe-afară.

"ţi-am spus ca n-o să ai niciodată succesul meu."

îşi aprinde o ţigară, o face de parcă s-ar fi născut cu ţigara în gură, o execută perfect.

deja flacăra e un atavism. jarul e mâna mea care arde. arde.

n-am. n-am ce să zic.

"eşti rău. mie îmi plac oamenii buni. noi, toate, iubim oamenii buni.

tie îţi place să fii rău. nu. nu eşti deloc bun.

de când te cunosc eşti doar rău."

"miau."

şi fereastra îi este deschisă să umble printre vagaboande şi şmecheri.

şi la închidere totul se face albastru, faţa Carlei, mâinile ei, fumăm albastru. fără scop.

dacă ne-am fute acum am deveni fire albastre care nu s-ar mai opri niciodată.


am plecat fără să zic nimic. pe drum mi-am cumpărat pâine şi ţigări.

am mers pe trotuar şi mi-am dat seama că viaţa e un fel bulevard împuţit cu două benzi.

şi că între aceşti oameni grăbiţi şi sensurile lor contrarii.

sunt eu. ţopăind pe linia albă din mijloc.

un fel de pasăre de hârtie care aşteaptă să fie arsă la camera 304.

un fel de fericire la mijloc.

şi te întreb acum, dragă Carla:

despre asta era vorba?

despre blogul meu?

lecţiile tale mă plictisesc.

aerul tău suficient îţi dă graţia unei vaci.

felul isteric în care râzi. atâta falsitate strânsă într-o persoană atât de frumoasă.

da. a trecut un an. şi uite părerea mea:

te rog frumos să te duci din nou în pizda mă-tii.

ştiai că te iubesc?

<<<